Skip to content Skip to left sidebar Skip to footer

Istoric

GHEORGHE POP DE BĂSEŞTI–EMINENT LUPTĂTOR PENTRU LIBERTATEA ŞI UNITATEA NAŢIONALĂ A ROMÂNILOR
GHEORGHE POP DE BĂSEŞTI

Din galeria marilor personalităţi ale istoriei românilor se desprinde cu deosebită pregnanţă cea a lui „badea Gheorghe”, eminent fiu al plaiurilor sălăjene, patriot înflăcărat, luptător pentru cauza naţională – unirea tuturor românilor într-un singur stat.

Gheorghe Pop de Băseşti este descendentul unei străvechi familii româneşti din comuna Băseşti, pomenită încă din anul 1678 cu ocazia cumpărării moşiilor din Băseşti şi Oarţa de Jos, act întărit şi de principele Ardealului, Mihail Apafi.

S-a născut la 1 august 1835 ca fiu al lui Petru Pop de Băseşti cel Tânăr şi al Susanei Pop de Turţ. În comuna natală, Băseşti, îşi face studiile primare, iar clasele a V-a şi a VI-a la Baia Mare, clasele a VII-a şi a VIII-a de liceu, precum şi studiile de drept la Oradea. O privire asupra rezultatelor obţinute la învăţătură îl prezintă ca pe un elev silitor cu aptitudini deosebite la religie, latină, greacă, istorie, geografie.

În anul 1859 termină facultatea de drept, an în care izbucnea războiul franco-italo-austriac. Ca urmare este mobilizat în armata austriacă şi dus în războiul contra Sardiniei, până la Veneţia.

Eliberându-se în toamna anului 1860, Gheorghe Pop de Băseşti se angajează cu tot elanul tinereţii în viaţa politică. De numele său vor fi legate timp de 60 de ani memorabile pagini ale luptei naţionale a românilor transilvăneni care se vor încheia cu istoricul act de la 1 Decembrie 1918.

Tot în acest an se căsătoreşte cu Maria Loşonţi. Din această căsătorie au rezultat două fiice: Maria, care moare la vârsta de 1 an şi Elena, devenită prin căsătorie Hossu-Longin şi care pe tot parcursul lungii sale vieţi, a trăit până în 1940, la Deva ori la Băseşti , a desfăşurat o amplă şi entuziastă activitate politică şi culturală în interesul înfăptuirii marilor idealuri ale poporului român.

Este perioada în care, în urma slăbirii Imperiului austriac, habsburgii au căutat un aliat în nobilimea maghiară, constituind în 1867 dualismul austro-ungar, an în care Dieta Transilvaniei de la Cluj hotăra anexarea Transilvaniei la Ungaria, urmată de protestul energic al naţiunii române prin „Pronunciamentul de la Blaj”.

În aceste împrejurări grele, Gheorghe Pop de Băseşti, ajuns la anii maturităţii politice, arunca în luptă întreaga sa capacitate intelectuală, energie şi putere de muncă, iar casa sa de la Băseşti va fi locul unor întruniri politice, unde vor fi dezbătute marile probleme ce frământau societatea românească transilvăneană, locul unor hotărâri istorice.

În anul 1872 este ales deputat în parlamentul de la Budapesta, de către alegătorii români, dar şi maghiari din cercul electoral Cehu Silvaniei, calitate pe care o va deţine consecutiv trei cicluri electorale, până în anul 1881. În această calitate va duce o susţinută luptă împotriva dualismului austro-ungar, se va pronunţa vehement împotriva legilor şcolare discriminatorii din 1868 şi 1879, împotriva legii naţionalităţilor, a legii electorale, a legii presei.

Iată ce spunea deputatul Gheorghe Pop de Băseşti în parlamentul de la Budapesta în 1879 cu prilejul discutării Legii învăţământului (Trefort), lege care prevedea introducerea limbii maghiare în şcolile româneşti din Transilvania: „Dacă e păcat să atentezi la viaţa unui om, cu atât mai mare păcat e să atentezi în cazul legii de faţă la viaţa unui neam, ba chiar a mai multor neamuri, a tuturor naţiilor din ţările Coroanei Sfântului Ştefan.”

În acelaşi cuvânt el arăta: „Noi, această limbă, simbol şi atribut al naţionalităţii noastre, noi religiunea şi datinile noastre naţionale, le-am crezut ca relicvii sacre de la strămoşii noştri.”

Pregnanta sa personalitate a trezit şi respectul adversarilor politici. Iată cu ce cuvinte îl întâmpina Kalman Tisza: „Straşnic om eşti, daco-român fanatic! Între noi e depărtare ca între cer şi pământ. Nu ne vom înţelege niciodată. Cu toate acestea, cinstesc convingerea cu care ai apărat atât de bărbătesc cauza neamului tău.”

În anul 1881 are loc Conferinţa de la Sibiu care va pune bazele unui singur partid al burgheziei româneşti – Partidul Naţional Român din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş – partid care va stabili ca obiectiv principal în programul adoptat, revenirea la autonomia Transilvaniei, iar ca tactică de luptă – pasivismul – refuzul de a lua parte la viaţa politică din Ungaria, ca nerecunoaştere a alipirii Transilvaniei la Ungaria.

Timp de două decenii Gheorghe Pop de Băseşti va fi alături de dr. Ioan Raţiu, Vicenţiu Babeş, George Bariţiu, în fruntea P.N.R., îndeplinind funcţia de vicepreşedinte. El este mereu în centrul evenimentelor politice, unul din organizatorii conferinţelor P.N.R..

În acelaşi timp Gheorghe Pop de Băseşti era conştient că fiecare pas în întărirea statului român apropie ziua cea mare , de aceea în timpul războiului pentru cucerirea independenţei absolute a României va fi unul din animatorii şi organizatorii acţiunilor de solidaritate ale românilor sălăjeni faţă de fraţii de dincolo de Carpaţi. În acest scop se va înfiinţa la Cehu Silvaniei, sub patronajul fiicei sale Elena, un centru de colectare a ajutoarelor destinate răniţilor români, acţiune care s-a bucurat de un larg sprijin din partea locuitorilor din satele din jur, în mod deosebit al elevilor.

Încă din 1881, la Conferinţa de la Sibiu s-a pus problema redactării unui memoriu cuprinzător către împărat, care să prezinte situaţia românilor din Transilvania după actul dualist. Tergiversat din diferite motive , el era redactat în 1892 de către Iuliu Coroianu. Gheorghe Pop de Băseşti va fi unul dintre promotorii redactării Memorandumului şi înaintării sale la împărat. Făcând parte din delegaţia „ celor 300”, este inculpat în procesul de la Cluj din mai 1894, condamnat la un an închisoare, este închis în temniţa de la Vacz. Iată ce nota tânărul Octavian Goga atunci când a fost procesul şi s-a pronunţat sentinţa: „Toţi acuzaţii au primit cu bărbăţie osânda. Venind în fruntea convoiului, părintele Lucaci făcea impresia unui erou din timpurile antice. Domnul Raţiu venea cu fruntea ridicată . Au intrat cu toţii în hotel, presărându-li-se calea cu flori. Singur „ badea Gheorghe” a plâns pentru că zicea că l-au batjocorit dându-i pedeapsă mai puţină decât celorlalţi tovarăşi ai săi.”

Din decembrie 1902, după procesul lui Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti devine preşedintele P.N.R., reuşind să aducă în Comitetul Executiv reprezentanţi ai generaţiei tinere, înfocaţi ai activismului în viaţa parlamentară, printre care: Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Aurel Vlad, Ion Rusu-Şirianu, Valeriu Branişte.

Din 1905 Partidul Naţional Român, sub preşedinţia lui Gheorghe Pop de Băseşti îşi lărgeşte programul, prevăzând printre obiectivele luptei naţionale recunoaşterea poporului român ca individualitate politică, folosirea limbii române ca limbă oficială, votul universal etc.

Deşi între P.N.R. şi P.S.D. (secţia română) existau mari diferenţe programatice, pe terenul luptelor pentru eliberare naţională, ele militează pentru cooperare.

Gheorghe Pop de Băseşti va prezida conferinţele naţionale ale P.N.R. din anii 1908, 1909, 1910, arătând că idealul nostru naţional trebuie să fie umanitarismul, civilizaţia, libertatea şi independenţa, iar mijloacele de înfăptuire, solidaritatea şi disciplina. „ Nici o luptă naţională , nici un succes politic nu s-a obţinut fără solidaritate şi disciplină.”

Aşa se explică şi strânsele sale relaţii cu fruntaşii politici ai României, printre care: Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filipescu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga.

În preajma primului război mondial Gheorghe Pop de Băseşti se afla încă la cârma P.N.R., calitate în care se declara împotriva tratativelor iniţiate de guvernul condus de Istvan Tisza, în problema drepturilor naţionale ale românilor, presupunând mai dinainte că ele se vor termina „absolut fără nici un rezultat.” După izbucnirea războiului , „badea Gheorghe” menţine trează conştiinţa naţională a membrilor acestui partid, iniţiază şi încurajează nenumărate acţiuni vizând direct urgentarea „ Unirii cu ţara” , ia poziţie – împreună cu Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu, Ion Rusu-Şirianu, Octavian Goga şi alţi fruntaşi ardeleni – împotriva elementelor care, din interese politicianiste, meschine preconizau loialismul pro-habsburgic.

Anul 1918 avea să intre în istoria românilor ca anul „Marii Uniri”. La 27 martie 1918 Marele Sfat al Ţării din Basarabia hotăra unirea acestui străvechi pământ românesc cu patria mamă, iar în condiţiile prăbuşirii monarhiei bicefale, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al populaţiei din Bucovina a hotărât unirea cu România. Evenimentele se precipitau şi în celelalte teritorii româneşti aflate sub stăpânirea austro-ungară.

La 12 octombrie 1918 era adoptată istorica hotărâre a P.N.R. de la Oradea citită în parlamentul de la Budapesta, în 18 octombrie de deputatul Al. Vaida –Voievod prin care românii din Transilvania arătau că sunt hotărâţi să uzeze de dreptul la autodeterminare, pentru a-şi lua soarta în propriile mâini. În consecinţă este convocată Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia pentru 1 Decembrie 1918, unde octogenarul tribun este ales în onoranta funcţie de preşedinte.

Procesul –verbal încheiat cu acest prilej înregistrează marea manifestaţie de simpatie făcută pentru bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti care a fost ovaţionat îndelung în picioare de către întreaga sală.

În liniştea solemnă ce urma după aceste ovaţii, prin cuvinte simple, dar categorice, cerea „Unirea tuturor celor de o limbă şi o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc.” „Lăsaţi-vă pătrunşi, fraţilor – îndemna patriarhul neamului – de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional şi în cea mai deplină şi firească armonie să clădim temeliile fericirii noastre naţionale.”

Cu aceste cuvinte care au electrizat întreaga sală s-a deschis adunarea ce avea să-şi lege numele de desăvârşirea unităţii politice a poporului român.

După adoptarea de către Marea Adunare Naţională a istoricei „Rezoluţii” prezentate de Vasile Goldiş, prezidiul Adunării, în frunte cu preşedintele ei, Gheorghe Pop de Băseşti, prezenta această hotărâre celor peste 100 000 de persoane adunate pe Câmpul lui Horea, primită cu aclamaţii şi urale de bucurie.

Toţi cei prezenţi aveau convingerea că trăiau un moment istoric fără seamăn, hotărâtor pentru destinele neamului românesc şi ale celor ce trăiesc alături de el.

Întrebat cum s-a încumetat să facă o călătorie aşa de lungă şi obositoare , Gheorghe Pop a răspuns: „Dar cum să n-o fac , nepoate, când ziua aceasta o aştept de 80 de ani. Am venit chiar dacă această călătorie m-ar costa viaţa, căci de astăzi pentru mine nu mai rămâne decât să zic ca dreptul Simion din Biblie: acum slobozeşte, Doamne pe robul tău.”

În 2 decembrie părăsea Alba Iulia şi după un scurt popas la Deva, la fiica sa Elena, se întorcea la Băseşti, unde avea să se stingă la 23 februarie 1919. Cu el dispărea cea mai venerabilă icoană e vechiului Ardeal.

Era înmormântat în pajiştea cea verde a cimitirului cel mare din Băseşti, intrând în nemurirea istoriei neamului său. Pe bună dreptate, marele poet Octavian Goga rostea în 1923 în faţa pietrei funerare:” E un capitol de istorie naţională în cripta de la Băseşti. Epigoni ai ţării mele duceţi-vă la ea să învăţaţi dragostea de neam …”

Ultima actualizare: 16:05 | 30.09.2024

Sari la conținut